Dacii, tâlhari şi falsificatori ?

Se pare că primul care a atras atenţia asupra posibilităţii ca pe teritoriul Daciei falsificarea de monedă romană să fi fost considerată politică de stat a fost un cercetător englez. În anii 80, acesta s-a arătat uimit de numărul mare de monede descoperite la noi, aproximativ 30.000 de unităţi, şi a tras concluzia că ar putea fi vorba de o adevărată politică de copiere a monedei imperiale. O astfel de variantă ar argumenta necesitatea romanilor de a cuceri Dacia pentru că nivelul de falsificare a monedei era atât de mare încât exista pericolul de a destabiliza economia monetară romană, producea fenomenul pe care azi îl numim inflaţie şi, mai ales, producea prejudicii comerciale.
Potrivit arheologului Horea Pop, la vremea în care făcea aceste consideraţii cercetătorul englez, se cunoştea un singur atelier de falsificat monede – cel de la Tilişca, din judeţul Sibiu.
„Ulterior, în 1987, când eram student în primul an şi făceam practică la Sarmizegetusa Regia, a fost descoperit un alt atelier în care se falsificau monede. Atunci am scos prima ştanţă, nici măcar nu ştiam în acel moment ce era cu adevărat”, povesteşte Horea Pop. Ulterior au mai fost descoperite încă trei, sub zgura şi reziduurile atelierului metalurgic dacic în care se presupune că se falsificau monedele şi peste care romanii au amplasat o forjă, când Dacia a fost cucerită. „Probabil romanii au fost cei care au aruncat ştanţele de falsificat, când au cucerit capitala şi nu mai era nevoie de monedă falsificată”, afirmă Horea Pop.
Horea Pop spune că dacii procedau la falsificarea monedei romane chiar dacă originalele copiate erau emise cu aproximativ 200 de ani înainte de cucerirea Daciei, la 106 e.n. „Nu conta atât de mult emisiunea monetară cât greutatea şi calitatea monedelor romane”, crede Horea Pop, iar explicaţia este destul de simplă: fiind vorba de lumea dinafara imperiului, majoritatea barbarilor erau analfabeţi, iar legenda de pe monede era considerată de aceştia ca simplă decoraţiune şi o tratau ca atare.
Totuşi, falsificarea monedelor romane presupunea pricepere şi, în spaţiul fostei Dacii, a devenit o adevărată artă. O metodă extrem de răspândită de falsificare era cea de ştanţare prin batere. Dacii aveau nevoie de un gravor priceput care să facă ştanţele cu care băteau moneda. Potrivit lui Horea Pop, procedeul era următorul: turnau pastile din argind cu greutatea standard şi pastilele preîncălzite erau puse pe ştanţa fixă, apoi se aplica ştanţa mobilă şi, prin lovituri de ciocan, se imprimau aversul şi reversul monedei. Foarte important: greutatea monedei rămânea aceeaşi cu a originalului. Totuşi, imitaţiile erau uşor de identificat pentru că niciodată ştanţele nu erau identice cu originalul.

Taxă de trecere şi de protecţie

În ceea ce priveşte arealul sălăjean, datorită poziţionării geografice şi a reliefului, dacii de aici erau practic păzitorii Porţii Meseşene, iar Depresiunea Şimleului, unde s-au descoperit cele mai multe tezaure dacice, era folosită ca o zonă de tampon în faţa Porţii. Este bine ştiut că doar pe aici se putea trece spre şi dinspre interiorul Daciei intracarpatice. În mod clar, pe Măgura Şimleului exista un centru de putere, iar numărul de fortificaţii din zonă certifică această presupunere. Această putere s-a constituit în timp şi prin perceperea de taxe de trecere cu mărfuri prin Poarta Meseşană şi pe culoarele comerciale ale Depresiunii Şimleului.
Horea Pop crede că taxele erau percepute pe sare, care era dusă dinspre Transilvania spre centrul Europei şi de care era absolută nevoie în lumea barbară: sarea este obligatorie la creşterea animalelor, dar şi în metalurgie (anumite minereuri erau înbunătăţite în prezenţa sării). Beneficiind astfel de un trafic bogat şi constant prin Poarta Meseşană, dacii au atins un nivel de prosperitate care nu este susţinut de agricultură sau resursele subsolului din zonă. Aristocraţia locală a ajuns să acumuleze bogăţii sub formă de monede (greceşti şi romane), acestea fiind în general din argint. Horea Pop crede că argintul era un metal preferat de dacii din zonele periferice şi din cauza influenţei celtice, aurul fiind considerat ca aducător de ghinion.
Astfel, aristocraţii locali, pentru a-şi etala puterea şi bogăţia, au început să-şi confecţioneze podoabe din argint, topind monedele de care dispuneau în exces. Pentru a argumenta această teorie, Horea Pop arată că există o multitudine de tezaure descoperite în zonă şi-n care se regăsesc astfel de bijuterii care confirmă poziţia socială a purtătorilor lor: tezaurele de la Marca, Moigrad sau Cehei.
„Cu timpul, cantitatea de monedă din argint care tranzita zona a scăzut dar nevoia de monedă a rămas constantă sau chiar a crescut. Scăderea cantităţii de argint este demonstrată de tezaurul descoperit la Sărmăşag – podoabele găsite sunt din miez de bronz îmbrăcat în foiţă de aur. Cauza poate fi multiplă: fie meşterul l-a bijutier a trişat, fie beneficiarul nu a dispus de suficient argint şi a acceptat această metodă de compromis”, spune Horea Pop.
Cert este că Imperiul Roman se apropia tot mai mult de Dacia şi impusese un fel de embargo comercial cu dacii, de unde şi scăderea sensibilă de monedă romană originală din argint.
Explicaţiile date de Horea Pop până la acest moment ne arată practic de ce dacii au fost nevoiţi să recurgă la falsificarea monedei romane din argint. Prin circulaţia acestora, în timp monedele se uzau, iar barbarii nu acceptau chiar orice fel de monedă. Dacii rămâneau astfel cu monede uzate pe care nu le puteau pune în circuitul comercial, iar nevoile de achiziţie a produselor romane creştea, de unde şi necesitatea de monedă romană.
Se pare că dacii au folosit, în realizarea falsurilor făcute la noi, o metodă uzitată în lumea celtică – metoda cerii pierdute. Potrivit lui Horea Pop, dacii copiau monedele romane prin mulaj şi în acesta turnau ceară. „Monedele de ceară rezultate erau perfect identice cu originalele”, specifică arheologul. Monedele de ceară erau apoi imersate în lut fluid care era lăsat să se întărească. În formele de lut astfel obţinute se turna argintul, iar din cauza temperaturii crescute ceara se topea şi dispărea. După ce argintul turnat în tipar se întărea, lutul era îndepărtat şi astfel rezultau copiile de monede.
„Acele copii, însă, datorită procedeului de turnare, nu mai aveau densitatea originalelor şi erau mai uşoare cu mai bine de jumătate de gram decât monedele romane originale. Astfel, la fiecare opt monede turnate, se mai câştiga o monedă, ceea ce făcea foarte rentabilă această operaţiune”, precizează arheologul.
Arheologul Horea Pop a găsit prima dovadă a falsificării monedelor romane în 1995, când a continuat săpăturile în zona Şimleului, iar ulterior în 1997 a găsit primul său tezaur dacic, în podeaua atelierului în care se falsificau monedele. Horea Pop spune că dovada sa reprezintă un rebut de monedă de celebrul Marcus Antonius, amantul numai putin celebrei Cleopatra. Moneda aceasta era folosită pentru plata legiunilor şi a circulat până târziu, în vremea împăratului Traian, cuceritorul Daciei, iar în paralel au circulat şi falsurile dacice.Calitatea argintului din care erau făcute monedele lui Marcus Antonius, pentru plata legiunilor, nu era una foarte bună, semănând cu cele ulterioare ale lui Traian de dinaintea cuceririi Daciei, în care argintul era aliat cu mult bronz. Falsurile dacilor aveau însă un titlu mai ridicat al argintului din compoziţie, drept pentru care diferenţele dintre original şi falsurile dacice erau mai uşor de tolerat şi probabil replicile dacice erau chiar mai apreciate.

Please follow and like us: