Farsa capitalismulului

Posted on by admin

Din aceeasi categorie

După cum este cunoscut, capitalismul a redevenit acum trei decenii cel mai important numitor comun al lumii contemporane. În lumea contemporană, capitalismul a devenit nu doar un artefact indispensabil, ci o religie laică globală compatibilă cu creştinismul, cu budismul, cu hinduismul şi cu islamismul.

Dacă analizăm credinţele, normele de conduită şi aspiraţiile specifice capitalismului, putem observa că iluminismul reprezintă ideologia arhetipală a capitalismului. Adam Smith, unul dintre cei mai importanţi apologeţi ai capitalismului, definea capitalismul drept „un sistem al libertăţii naturale care s-a instaurat cu de la sine putere”

În realitate, însă, capitalismul „mâinii invizibile”, al „ordinii naturale”, al „liberei iniţiative”, al „non-intervenţiei statale” şi al „bunăstării universale” care a apărut „în mod natural” reprezintă pur şi simplu o fantasmagorie pusă în circulaţie de către Adam Smith prin bestsellerul său Avuţia Naţiunilor. Etatizarea monopolistă a manufacturilor şi a comerţului, înfiinţarea Băncii Angliei, comerţul cu sclavi, munca neplătită a sclavilor şi revoluţia industrială din secolul XVIII reprezintă principalii factori care au determinat apariţia capitalismului în imperiul colonial britanic şi nu în altă parte. Apoi, capitalismul de tip britanic s-a extins rapid în imperiul colonial francez, în cel olandez, în cel belgian şi în celelalte ţări din Occident.

Oare câţi britanici ştiu că strămoşii actualei clase politice britanice s-au îmbogăţit fără scrupule vânzând milioane de sclavi din Africa de Vest unor proprietari de sclavi din America de Nord, din America de Sud şi din Caraibe?

Acest comerţ macabru a devenit un monopol britanic datorită clauzei Asiento prevăzută în Tratatul de la Utrecht (1713), un tratat impus francezilor şi spaniolilor, după ce aceştia fuseseră învinşi de britanici şi de olandezi într-un istovitor război care a durat 11 ani.

Cu toate acestea, presa şi manualele de istorie britanice ocultează cu abilitate faptul că în Marea Britanie a existat sclavagism din secolul XVI până în secolul XIX. În schimb, elevii britanici ştiu o mulţime de detalii despre glorioasa contra-revoluţie din 1689, de fapt o banală lovitură de stat, când a fost detronat regele catolic Iacob al II-lea, cu ajutorul unui strămoş al lui Winston Churchill, şi a fost întronat regele protestant William al III-lea. Un rege care a contribuit decisiv la înfiinţarea Băncii Angliei, o bancă guvernamentală de emisiune cu capital privat.

George Washington, Thomas Jefferson şi James Madison, „Părinţii Fondatori” ai SUA, au fost stăpâni de sclavi şi au beneficiat de toate privilegiile de care beneficiau stăpânii de sclavi în secolul XVIII. Ei credeau că sclavia era un rău necesar şi nu au militat pentru abolirea sclaviei. Thomas Jefferson, cel care a proclamat „dreptul la căutarea fericirii”, a avut în proprietate 600 de sclavi şi de sclave, iar una dintre acestea, Sally Hemings, i-a dăruit şase copii.

Însă acest episod din istoria capitalismului american nu poate fi comparat cu genocidul congolez din perioada 1885 – 1908.

În acei ani, miliţienii regelui Leopold al II-lea, un monarh care s-a născut în actuala capitală a UE, au mutilat, au schingiuit şi au ucis cu o cruzime de neimaginat aproximativ 15 milioane (!) de sclavi ai monarhului belgian (bărbaţi, femei şi copii), deoarece aceştia încercau să fugă de pe uriaşele plantaţiile de arbori de cauciuc deţinute de acesta, se răsculau şi incendiau pomii sau erau „leneşi”. Dar Leopold al II-lea, care a fost unul din cei mai mari latifundiari şi unul dintre cei mai bogaţi oameni din istoria omenirii, este foarte apreciat de belgienii care locuiesc acum la Bruxelles pentru simplul motiv că şi-a cheltuit o mare parte din uriaşa sa avere pentru construirea unor minunate palate, edificii şi pavilioane expoziţionale în oraşul său natal.

De la Banca Angliei la Fed

Era evident că punctul slab al acelui capitalism arhetipal îl constituia sistemul bancar, care nu avea suficiente resurse pentru creditarea investiţiilor, a producţiei şi a consumului de bunuri. De regulă, patronii de manufacturi din acea perioadă îşi finanţau din resurse proprii achiziţionarea utilajelor, a materiilor prime şi plata salariilor. Apoi ei îşi comercializau singuri sau prin intermediari produsele finite.

Astfel că în aceste manufacturi producţia putea fi reluată doar după încasarea creanţelor. La fel se întâmpla şi în cazul meşteşugarilor, al ţăranilor şi al negustorilor. Era nevoie, deci, de un miracol care să determine o creştere explozivă a capacităţii de creditare a băncilor, astfel încât acestea să poată finanţa cheltuielile de investiţii şi de producţie, urmând ca patronii să ramburseze treptat aceste finanţări cu banii proveniţi din vânzarea producţiei. Iar acest miracol a devenit realitate după înfiinţarea Băncii Angliei.

Atunci când a fost înfiinţată Banca Angliei (1694), guvernul britanic punea în circulaţie doar monede confecţionate din aur sau din alte metale preţioase. Aceşti bani cu valoare intrinsecă erau folosiţi de regulă pentru încasările şi plăţile curente şi erau puşi în circulaţie doar de către guvern. Pe de altă parte, băncile britanice din acea perioadă erau bănci private. Ele stocau aurul bancherilor şi al oamenilor bogaţi, stocuri pe care le plasau în economia reală sub formă de împrumuturi bancare.

Să presupunem că un client care deţinea atunci un depozit bancar voia să-şi plătească obligaţiile faţă de anumiţi creditori. Aceasta implica transferul unor anumite cantităţi de aur din depozitul său bancar în băncile creditorilor săi. Pentru a elimina aceste fluxuri costisitoare şi inutile, bancherii englezi au început la un moment dat să emită note bancare sau bancnote în contul aurului depus în băncile lor.

Însă, aceste bancnote erau bancnote private şi nu bancnote emise de guvernul britanic. Iar faptul că deţinătorii acelor bancnote puteau să ceară restituirea aurului depus atât de la banca emitentă, cât şi de la orice altă bancă britanică implica riscuri enorme.

William Peterson, un bancher scoţian, a înţeles că neîncrederea oamenilor în fezabilitatea băncilor private şi a bancnotelor emise de către acestea putea fi contracarată doar prin înfiinţarea unei bănci cu statut special, care, pe de o parte, să deţină monopolul emiterii bancnotelor cu acoperire în aur pe teritoriul Imperiului Britanic şi, pe de altă parte, să reglementeze organizarea şi funcţionarea băncilor private britanice. Iar această bancă a fost denumită Banca Angliei.

Cea mai revoluţionară componentă a acestui proiect era ideea ca această superbancă să fie o bancă cu capital privat şi nu o bancă cu capital de stat. Banca Angliei urma să deţină, deci, monopolul emisiunii monetare, dar guvernul britanic nu putea impune acestei bănci decizii de politică monetară.

Oricât de paradoxal ne-ar părea proiectul lui William Peterson, el s-a dovedit a fi cel mai fiabil proiect economico-financiar din istoria ultimilor 324 de ani. Într-adevăr, dacă analizăm statutul actualei bănci de emisiune a SUA (Fed), care a fost votat de legislativul american în 1913, putem observa că el este identic cu cel pe care îl avea Banca Angliei în 1694: Fed deţine monopolul emisiunii monetare şi monopolul reglementării politicilor monetare în SUA, cu toate că Fed este o bancă cu capital integral privat! Mai mult, Fed nu este doar banca centrală a SUA, Fed a devenit singura bancă de emisiune la nivel global, iar dolarul american reprezintă cheia de boltă a actualului Sistem Monetar Internaţional (SMI).

Acest succes se datorează faptului că Peterson a substituit banii publici cu bani privati, bani emişi de o bancă privată, dar ale cărei decizii erau de acum obligatorii pentru bancheri, pentru clienţi şi pentru instituţiile statului.

Astfel, Banca Angliei, o instituţie creată de 40 de „negustori”, a devenit creditorul de ultimă instanţă al guvernului britanic şi al monarhului William al III-lea. Ori, aceasta a însemnat o imensă oportunitate: prin intermediul companiilor coloniale deţinute de stat au fost cucerite şi spoliate imense teritorii, iar aurul din coloniile britanice a fost preluat de Banca Angliei. Iar dacă ai rezerve de aur, atunci poţi emite bancnote, cu mai multă sau mai puţină acoperire în aur. Şi astfel, Banca Angliei a devenit prima „maşină de tipărit bani” din istorie.

Datorită uriaşelor cantităţi de bancnote puse în circulaţie de Banca Angliei, Marea Britanie a devenit, la începutul secolului al XVIII-lea, prima putere a lumii. Marea Britanie şi-a impus timp de două secole această supremaţie pe care a cedat-o apoi SUA.

De la bun început, bancherii care au înfiinţat Banca Angliei nu şi-au dorit o lume perfectă. Ei au avut un singur scop: să preia controlul total asupra emisiunii de bancnote, a bazei monetare (numerarul în circulaţie plus banii din conturile curente) şi a masei monetare (baza monetară plus depozitele la termen şi activele financiare), nu doar în Marea Britanie, ci şi la nivel global. Şi după ce au obţinut acest control, ei au devenit cea mai importantă componentă a elitei britanice.
De aceea, principiul fundamental al politicii externe britanice, după apariţia Băncii Angliei, a fost acela de a-şi apăra cu orice preţ statutul de superputere monetară.

După ce au preluat monopolul tipăririi lirei sterline, managerii Băncii Angliei au obligat băncile private să-şi constituie rezerve din aur şi metale preţioase la banca centrală, urmând ca pe baza acestor rezerve să poată pune în circulaţie, prin acordare de credite, aşa numita monedă scripturală. Acest algoritm privind crearea de monedă a generat stabilitate şi predictibilitate într-un sistem monetar în care bancnotele erau convertibile în aur.

Într-un asemenea sistem, atât banii proveniţi din rezervele monetare, cât şi banii împrumutaţi sub formă de credite erau bani acoperiţi în aur. Pe parcursul timpului, însă, acest algoritm a fost complet modificat. Acum, valoarea banilor puşi în circulaţie sub formă de credite este de câteva ori mai mare comparativ cu valoarea rezervelor bancare.

În sistemele monetare actuale, deci, raportul dintre rezervele monetare şi banii împrumutaţi este întotdeauna subunitar. Să presupunem că acest raport este de 1 la 6. În acest caz, 16,67% din banii împrumutaţi au acoperire în rezerve monetare, iar 83,33% din acești bani nu au acoperire în rezerve monetare.

Dacă Fed cumpără un bond al guvernului Trump, Fed va credita contul bancar al Casei Albe cu o sumă egală cu valoarea bondului achiziţionat. În consecinţă, nivelul rezervei monetare deţinute de acea bancă la Fed va creşte exact cu valoarea activului guvernamental cumpărat de Fed. Şi ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că acea bancă poate să acorde credite cu o valoare de 6 ori mai mare decât cea a activului menţionat. Cu alte cuvinte, dacă Fed cumpără obligaţiuni guvernamentale americane în valoare de un miliard de dolari, atunci băncile comerciale americane implicate în această tranzacţie pot acorda credite în valoare de 6 miliarde de dolari.

Desigur, ceea ce fac acum bancherii care conduc Fed nu era posibil în Marea Britanie la începutul secolului XVIII. Cu toate acestea, uriaşele cantităţi de aur obţinute de britanici din exporturi şi din vânzarea a zeci de milioane de sclavi în propriile colonii, dar şi în coloniile franceze, spaniole, portugheze, olandeze şi belgiene, precum şi finanţarea prin emisiune monetară a uriaşelor datorii contractate de guvernul britanic la sfârşitul secolului XVII au contribuit în mod hotărâtor la transformarea Marii Britanii în stăpâna mărilor, iar lira sterlină a devenit moneda-cheie la nivel global. Această hegemonie a durat până la sfârşitul Primului Război Mondial.

Marea Criză din perioada 1929-1933

Pentru a putea finanţa cheltuielile din Primul Război Mondial, statele beligerante, cu excepţia SUA care a intrat în război abia în 1917, şi-au multiplicat nesustenabil cantitatea de bani de hârtie. Cu toate acestea, guvernele acestor state, cu excepţia Rusiei, au menţinut şi după terminarea războiului parităţile în aur ale banilor de hârtie aşa cum erau înainte de război. Implicaţiile acestei politici au fost catastrofale. Toate aceste ţări, cu excepţia SUA şi a Rusiei, au fost grav afectate de hiperinflaţie, de şomaj şi de recesiune.

În acest context, economia SUA a crescut cu 93% în perioada 1920-1929, iar Fed a devenit cea mai importantă maşină de tipărit bani la nivel global. Industria automobilului, dominată de companiile Ford şi General Motors, a beneficiat cel mai mult de acest boom. Dacă în 1920 se produceau 8 de milioane de automobile în SUA, în 1929 se produceau 23 de milioane. Iar creşterea exponenţială a numărului de automobilele a determinat o creştere rapidă a producţiei de oţel, cupru, sticlă, vopsele și cauciuc, precum şi a numărului de autostrăzi, staţii de benzină, autoservice-uri, moteluri, restaurante, supermarketuri şi cazinouri. Desigur, în afară de industria automobilului, au beneficiat de boomul economic din acei ani și industria chimică și cea aviatică. Drept urmare, s-a masificat utilizarea energiei electrice, iar afacerile imobiliare, publicitatea, entertainmentul şi gamblingul au explodat pur şi simplu.

Evident, această fastă perioadă a fost posibilă deoarece Fed a practicat o politică monetară extrem de laxă. Economia americană a fost atunci injectată cu credite ieftine: 60% din automobilele şi 80% din radiourile cumpărate de americani în 1929 au fost cumpărate pe credit.

În 1929, la fel ca şi acum, economia americană era supracreditată. Însă, multiplicarea creşterii consumului prin creditare, chiar şi în cazul achiziţionării de automobile, a stimulat în mod sustenabil creşterea economică. Creditele pentru consum implică întotdeauna amanetarea unor bunuri patrimoniale sau venituri salariale ale debitorilor. De aceea, creşterea economică bazată pe creditarea consumului este întotdeauna mult mai puţin riscantă decât cea generată de creditarea investiţiilor.

Pe de altă parte, colapsul din 1929 al economiei americane a fost determinat în mod decisiv de creditarea complet nereglementată a tranzacţiilor bursiere şi a afacerilor speculative din domeniul imobliar. Milioane de americani jucau atunci la bursă cu bani împrumutaţi de la bănci. Brokerii împrumutau clienţii care îşi jucau la bursă micile economii cu sume care reprezentau în medie 2/3 din valoarea acţiunilor achiziţionate. Iar multe bănci investeau pe burse banii din depozitele bancare. În aceste condiţii, toată lumea juca la bursă şi nimeni nu investea în economia reală.

Aşa cum era de aşteptat, colapsul economiei americane din 1929 a declanşat o criză economică fără precedent în Canada, Germania, Marea Britanie, Europa, Australia, America Latină şi în multe alte ţări. Cu o singură importantă excepţie: URSS. Oare de ce?

URSS şi Acordul de la Bretton Woods

Apariţia URSS în 1922 a constituit o enormă provocare şi un enorm pericol pentru capitalism. Din următoarele motive: suprafaţa sa enormă (22,4 milioane de km2), resursele umane (260 de milioane de locuitori), imensele sale resurse naturale, uriaşul său potenţial economic, dar mai ales regimul său politic marxist-leninist. Pentru prima oară în istorie, deci, capitalismul se confrunta cu un adeversar real şi nu doar ideologic, care îşi propunea să crezee un om nou şi o lume nouă, o lume eradicată de capitalism şi de exploatare.

Politica economică a autorităţilor sovietice s-a bazat pe etatizarea completă a producţiei industriale, pe colectivizarea agriculturii şi pe dezvoltarea explozivă a industriei grele. Cererea şi oferta de bani şi de bunuri au fost substituite prin planificarea centralizată a emisiunii monetare, a producţiei de bunuri de consum şi de bunuri de capital, a salariilor, a preţurilor şi a consumului, precum şi pe dezvoltarea accelerată a industriei grele.

În aceste condiţii, banca centrală a URSS şi sucursalele sale teritoriale aveau rolul de a planifica, de a organiza şi de a controla în mod riguros emisiunea şi circulaţia banilor în conformitate cu obiectivele planurilor cincinale aprobate de PCUS şi de guvernul sovietic.

Într-o ţară epuizată datorită uriaşelor pierderi umane din perioada Primului Război Mondial şi a Războiului Civil (1918-1922), un asemenea proiect părea utopic. Cu toate acestea, URSS a devenit, după un deceniu de industrializare explozivă (1928 – 1938), o putere industială de primă mărime, într-o perioadă în care majoritatea statelor lumii erau afectate în mod dramatic de recesiune, de şomaj, de epidemii de tifos, de holeră şi de malarie, dar mai ales de sărăcie endemică. A urmat al cel de-al Doilea Război Rondial, un război pe care sovieticii l-au câştigat alături de aliaţii lor anglo-americani şi francezi.

Însă, cu aproximativ un an înainte de încheierea acestui flagel, a avut loc într-o mică staţiune balneară americană, la Bretton Woods, o conferinţă internaţională care a reprezentat un moment crucial al istoriei postbelice. Cu acel prilej s-a decis, în doar trei săptămâni, 1-22 iulie 1944, configuraţia postbelică a sistemului monetar internațional, o configuraţie care a rămas neschimbată până în ziua de azi.

Prin Acordul de la Bretton Woods s-a decis ca sistemul monetar bazat pe etalonul aur să fie transformat radical. Conform acestui acord, dolarul american a devenit singura monedă cu acoperire în aur (o uncie de aur = 34,92 dolari), restul monedelor urmând să aibă un anumit curs de schimb în raport cu acest dolar-aur. Această variantă a acordului este denumită planul american sau planul White.

Acest plan implica renunţarea voluntară la una din cele mai importante componente ale suveranităţii naţionale: dreptul guvernelor de a emite monedă în funcţie de interesele naţionale.

Cea mai importantă prevedere a planului White este cea referitoare la independenţa băncilor centrale în raport cu propriile guverne şi la stricta dependenţă a acestora în raport cu Fed şi cu Fondul Monetar Internaţional (FMI), acolo unde Fed are dreptul de veto în procedurile decizionale. Cu alte cuvinte, cei care au semnat atunci acordul de la Bretton Woods au acceptat ca băncile lor de emisiune să devină sucursale ale Fed, sucursale care să pună în aplicare politicile monetare americane şi nu cele naţionale.

Reprezentanţii URSS au participat la conferinţa de la Bretton Woods, unde americanii le-au făcut o ofertă foarte tentantă în ceea ce priveşte puterea decizională a ţării lor în cadrul FMI. Iar sovieticii au semnat Acordul de la Bretton Woods. Dar Stalin a respins ulterior oferta anglo-saxonilor şi Sovietul Suprem al URSS nu a ratificat acest acord.

De ce? Pentru că rolul URSS în cadrul FMI ar fi fost un rol subaltern în raport cu SUA şi Marea Britanie. Drept urmare, el nu a acceptat ca banca centrală a URSS să devină o „clonă” a Fed.

În plus, Stalin a creat o zonă economică şi monetară comună în cadrul aşa numitului CAER, iar în cadrul acestei zone de liber schimb a fost adoptată o monedă scripturală, rubla transferabilă.

Sistemul bancar care coordona comerţul şi investiţiile din cadrul CAER era format din două bănci: Banca Internaţională pentru Cooperare Economică (BICE) şi Banca Internaţională de Investiţii (BII). S-ar putea spune că zona CAER şi rubla transferabilă sunt precursoarele actualei Yone Euro şi a monedei euro, iar BICE şi BII – ale FMI şi BM…

Refuzul sovieticilor de a accepta Acordul de la Bretton Woods reprezintă principala cauză care a determinat izbucnirea Războiului Rece în 1946. Iar după aceea au apărut NATO, CAER şi Tratatului de la Varşovia.

După implozia CAER, autorităţile postcomuniste din această fostă piaţă comună s-au confruntat cu mari dificultăţi, adeseori insurmontabile, în ceea ce priveşte reglementarea şi managementul procesului de tranziţie spre capitalism.

În primul rând, în toate aceste ţări nu existau rezerve valutare suficiente pentru derularea fiabilă a importurilor şi a exporturilor. În fostul CAER nu era nevoie de asemenea rezerve. Dacă o intreprindere din România exporta mobilă în URSS, iar o altă intreprindere românească importa calculatoare din RDG, aceste tranzacţii erau cuantificate în ruble transferabile şi se derulau prin BICE, fără ca BNR să-şi bată capul să procure rezerve valutare.

În aceste condiţii, rezervele valutare din ţările membre ale CAER necesare pentru operaţionalizarea comerţului cu ţările capitaliste erau insuficiente şi sporadice, deoarece aceste ţări nu erau membre ale FMI. Din acest motiv, volumul schimburilor comerciale ale ţărilor din fostul CAER cu ţările capitaliste a atins praguri critice, iar stocurile de bunuri destinate comerţului exterior au fost vândute aproape pe nimic sau devalizate în 1990.

În al doilea rând, sistemele financiar-bancare din zona CAER erau complet diferite comparativ cu cele din economiile capitaliste.

În economiile capitaliste, rolul băncilor este acela de a pune în mişcare consumul, producţia şi investiţiile prin acordarea de credite în funcţie de fezabilitatea financiară a activităţilor creditate. În economiile socialiste, creditarea consumului, a producţiei şi a investiţiilor nu reprezintă un atribut al bancherilor, ci al decidenţilor politici.

Drept urmare, băncile din zona fostului CAER au continuat să plătească salarii în intreprinderile de stat şi după 1990, deşi aceste companii nu-şi mai puteau exporta producţia, iar produsele fabricate pentru consumul intern nu mai erau rentabile datorită deprecierii monedelor naţionale în raport cu valutele de referinţă.

De exemplu, un turist american care vizita Rusia în 1992 putea cumpăra cu 1 dolar mărfuri ruseşti care valorau 18,5 dolari în ţara sa natală!

În al treilea rând, necesitatea stringentă a constituirii unor rezerve valutare strict necesare pentru derularea fezabilă a tranzacţiilor comerciale cu ţările occidentale a implicat atât privatizarea intempestivă a companiilor de stat din economia reală şi a băncilor, multe dintre acestea fiind falimentare, cât şi deprecierea fără precedent a cursurilor de schimb ale monedelor naţionale.

În acest context, trecerea de la socialism la capitalism a implicat următoarea dilemă: suveranitate sau prosperitate?

Şi toată lumea a optat atunci pentru prosperitate.

Marele joc global

În 1990, dolarul era singura valută cheie din SMI. Orice bancă de emisiune, cu excepţia Fed, nu putea emite atunci monedă naţională dacă această emisiune nu era acoperită în dolari americani.

Doar Banca Angliei şi Banca Japoniei (BJ) reprezentau atunci excepţii nesemnificative.

Mai mult, după ce preşedintele Nixon a suspendat în 1971 convertibilitatea în aur a dolarului american, moneda cheie din SMI a devenit bancnota dolar, o bancnotă-aur fără acoperire în aur, o bancnotă pusă în circulaţie doar de către Fed. Iar procurarea acestei monede într-o ţară din fostul CAER implica fie obţinerea de credite de la FMI, fie excedente comerciale cu ţările occidentale.

Din acest motiv esenţial, băncile de emisiune din ţările fostului CAER au intrat atunci în colaps, iar băncile comerciale şi sectoarele reale din economiile acestor ţări au fost scoase la licitaţie şi vândute cu mult sub valoarea lor contabilă.

Rusia, România şi Bulgaria au fost ţările cele mai afectate de colapsul CAER şi BICE.

Comerţul în ruble transferabile dintre aceste ţări a fost sistat intempestiv, iar comerţul lor cu ţările occidentale a devenit foarte greu de finanţat de către propriile bănci, deoarece acestea nu aveau valută.

De exemplu, companiile ruseşti care exportau petrol nu-şi repatriau valuta, deoarece băncile ruseşti erau falimentare. Iar aceşti rusodolari au inundat atunci tot felul de conturi offshore. Şi acelaşi lucru s-a întâmplat în România, în Bulgaria şi în toate celelalte ţări din fostul CAER.

Cu alte cuvinte, datorită penuriei de monede convertibile, economiile ţărilor din fostul CAER au intrat mai întâi în faliment, iar apoi masa lor credală a fost vândută la preţuri derizorii.

În acest context, implozia CAER a reprezentat o enormă oportunitate politică, economică şi militară pentru SUA şi pentru aliaţii săi din UE: SUA a finanţat „tranziţia spre capitalism” în Rusia, iar Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie, şi Italia au făcut acelaşi lucru în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Estonia, Letonia şi Lituania, respectiv în Slovenia şi Croaţia, după implozia Iugoslaviei.
Fără îndoială, extinderea Occidentului în fostul Bloc Sovietic a reprezentat o poveste de mare succes pentru cei care au iniţiat, au organizat, au condus şi au finanţat această extindere. De ce?

Pentru că extinderea Occidentului în fosta zonă de influenţă a URSS nu s-a făcut pe baza liberului arbitru, ci pe baza unor criterii de selecţie. Iar ţările care nu au îndeplinit aceste criterii, România şi Bulgaria, au devenit membre de rang inferior ale NATO şi ale UE.

Dar a meritat oare această renunţare la suveranitatea politică, militară şi economică în contrapartidă cu beneficiile aferente: securitate şi prosperitate? Desigur, această întrebare este tardivă şi inutilă. Pentru că istoria nu se scrie cu dacă…

Fed şi guvernul american, care este câinele de pază al Fed, au câştigat războiul de 70 de ani cu fosta URSS, dar au pierdut pacea din ultimele trei decenii. Într-adevăr, dacă analizăm economia americană în termeni uzuali, putem observa fără nicio dificultate că economia americană a devenit pe parcursul ultimilor trei decenii o economie falimentară. Datele prezentate în continuare reflectă cu claritate implozia bonităţii financiare a economiei SUA din ultimele trei decenii.

Astfel, conform reglementărilor din UE, o economie în care nivelul împrumuturilor guvernamentale este mai mare de 60% din PIB, iar cel din sectorul real al economiei este mai mare de 133% din PIB, este o economie în pragul falimentului. Cu alte cuvinte, dacă nivelul creditării sectorului non-financiar al unei economii este mai mare de 193% din PIB, fezabilitatea financiară a acelei economii este extrem de scăzută.

Economia americană avea un nivel de creditare al sectorului non-financiar de 142% din PIB în 1980, de 187% din PIB în 1990 şi de 276% din PIB în 2017. Şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul economiilor din ZE, Japonia, Marea Britanie şi China, unde, aşa cum am arătat anterior, nivelul datoriilor din sectorul non-financiar era mai mare decât pragul critic menţionat: 274% din PIB în ZE, 391% (!) din PIB în Japonia, 294% din PIB în Marea Britanie şi 270% din PIB în China.

Banca Naţională a României, sucursală FED

Supracreditarea economiei americane reprezintă o consecinţă previzibilă a faptului că Fed a devenit în 1990 singura maşină de tipărit bani la nivel mondial. De fapt, actuala structură a SMI, reglementată prin Acordul de la Kingston (1976), este o structură de tip unipolar.

Altfel spus, actualul SMI a fost proiectat să funcţioneze cu o singură bancă centrală (Fed) şi 174 de sucursale sau clone ale acesteia, aceste sucursale fiind conduse de guvernatori inamovibili la nivel naţional. Desigur, statutul acestor sucursale este strict ierarhizat într-o structură piramidală condusă de FMI, o organizaţie strict controlată de către Fed. Astfel, la baza acestei piramide există 168 de bănci naţionale care emit monedă în funcţie de rezervele valutare de care dispun.

Politica monetară a acestor bănci este coordonată de către FMI şi doar de către FMI, deoarece guvernele sau parlamentele din aceste ţări nu au dreptul legal să reglementeze şi să implementeze politici monetare, sau să destituie guvernatorii băncilor centrale.

Dar în afara acestor 168 de bănci naţionale de la baza piramidei FMI, există 6 sucursale zonale ale Fed: BCE, Banca Angliei, Banca Canadei, Banca Australiei, BJ şi Banca Chinei. Diferenţa între aceste două categorii de bănci de emisiune este foarte mare. Dacă una din cele 168 de bănci de emisiune de la baza piramidei FMI vrea să emită monedă, această operaţie trebuie aprobată de FMI şi implică o majorare a rezervei valutare din exporturi. Iar dacă o asemenea bancă nu are suficientă rezervă valutară, atunci ea trebuie să împrumute bani de la FMI sau poate practica deprecieri de curs, tot cu aprobarea FMI. Mai mult, o asemenea bancă nu poate acorda credite guvernamentale din rezerva valutară.

În schimb, cel 6 bănci de emisiune zonale menţionate anterior au un statut privilegiat. Ele pot emite monedă chiar dacă rezervele lor valutare se diminuează şi pot acorda credite guvernamentale din aceste rezerve. Evident, Fed are o libertate de mişcare cu mult mai mare decât BCE, BJ, Banca Angliei sau Banca Chinei.

La prima vedere, faptul că dolarul reprezintă singura monedă cheie din actualul SMI pare să reprezinte un privilegiu exorbitant. Dar numai la prima vedere. Atunci când America înregistra în perioada 1945-1965 mari excedente comerciale cu celelalte ţări ale lumii, aceste excedente au fost utilizate pentru relansarea economică a Europei occidentale, a Japoniei şi a tigrilor asiatici. Din această cauză, prestigiul politic şi cultural al SUA a atins atunci cote maxime.

Însă, economia americană a înregistrat în ultimele cinci decenii mari deficite de cont curent, cele din perioada 1990 – 2017 fiind imense: 10.334 miliarde dolari! Aceste deficite au fost finanţat prin supracreditarea de către Fed a guvernului american şi a economiei americane. Dar aceste credite au fost ulterior refinanţate de China, de Germania, de Japonia, de Rusia şi de ţările din OPEC, astfel încât America a devenit un minotaur global care a consumat plin de lăcomie uriaşele excedente comerciale din economia globală, pe care le-a cumpărat cu bani de hârtie.
Iar în acest moment, conduita minotaurului american a devenit discreţionară: „Dacă vreţi dolari, atunci trebuie să aprovizionaţi America cu produse bune şi ieftine, iar dolarii emişi de noi pentru finanţarea exporturilor voastre trebuie să-i economisiţi cumpărând bonduri guvernamentale americane. În caz contrar, vă vom bloca exporturile prin taxe vamale prohibitive, vom determina prăbuşirea preţurilor la hidrocarburi şi la materii prime şi vom contracara orice încercare de a pune în pericol supremaţia dolarului şi a Americii”.

Este evident că actuala radicalizarea a politicii americane reflectă o bulversare emergentă a raportului de forţe în marele joc global. Excepţionalismul american nu mai este sustenabil deoarece capitalismul american a devenit un capitalism de tip cazinou, iar China şi Rusia stau deja pregătite în calitate de modele alternative şi puteri protectoare, oferind noi aranjamente de poziţionare bilaterală sau multilaterală. Câştigătorul acestei confruntări va fi cel care va scrie istoria.

Please follow and like us:

COMMENTS