Terifiantele descrieri ale vieții din Africa secolului XIX, făcute de un explorator englez

Trăim într-o societate în care vina de a fi creștin, alb sau om normal a devenit de neiertat. Suntem înconjurați de nefiresc, pe care trebuie să-l proslăvim pentru a fi acceptați într-o lume bolnavă. Homosexualitatea, care nu e altceva decât o boală psihică, mai e puțin și se transformă în obligație, familia tradițională e o formă de primitivism iar culoarea deschisă a pielii e asemenea unui stigmat.

Albii, cei care au contribuit covârșitor la dezvoltarea armonioasă a omenirii prin artă, știință, etică, tehnologie sau muncă, sunt acuzați de toate relele pământului dar mai ales că ar fi exploatat generații întregi de negri, prin intermediul sclaviei.

 

Astăzi, majoritatea negrilor din America sunt convinși că strămosii lor trăiau într-un paradis idilic în Africa, de unde au fost răpiți de către traficanții albi, care i-au adus în America să-i exploateze, și că această nedreptate îi îndreptățește să fure, să jefuiască, să ucidă și să trândăvească toată ziua pe banii albilor care muncesc să-i întrețină. Realitatea este însă că acești strămoși ai lor erau cei norocoși, cei care-au scăpat de tortură și moartea care-i aștepta în Africa lor natală, mulți dintre ei plătind sau acceptând de bună voie să plece către America.

Iată cum descrie E.J. Glave, călătorind prin Africa alături de renumitul explorator Henry M. Stanley în secolul trecut, cultura africană:

„Inima Africii este rapid depopulată, ca o consecință a unui enorm număr de morți cauzat de barbarul comerț cu sclavi.Sclavia negrilor și comerțul cu sclavi sunt obiceiuri africane și au făcut parte integrantă din cultura africană de la începutul veacurilor. Nu numai oprimarea pe care o implică sclavia este ceea ce trebuie să trezească mila lumii civilizate; este vărsarea de sânge, cruzimea și suferința pe care le crează.

„În șederea mea în Africa Centrală, călătoream adesea de-a lungul râului Congo și-a afluenților lui aproape necunoscuți și în fiecare nou sat găseam noi dovezi ale oribilei esențe a acestui râu. N-am căutat anume să văd suferințele care derivă din acest comerț cu oameni, dar cruzimile de tot felul sunt așa de larg răspândite încât chiar vizitele mele în trecere mă aduceau tot timpul în contact cu ele …

Am ajuns în Congo pentru prima dată în 1883 și am purces fără întârziere înspre interior. Sosind la echipa Stanley, am primit ordin de la șeful meu, Henry M. Stanley, să-l însoțesc în susul râului, în bărcuța lui, En Avant. Stanley se ocupa la vremea aceea de stabilirea unor posturi la puncte importante și strategice de-a lungul cursului superior al râului. Likeola, la 800 de mile în interior, era unul dintre ele, și-am avut onoarea de a fi numit ca șef al acelui post … Acolo am trăit 20 de luni ca singurul alb și-am avut ocazie deplină să studiez caracterul și obiceiurile băștinașilor.

La Likeola … de-abia mă așezasem în cantonamentul meu, că am și făcut cunoștință cu una din oribilele scene sângeroase care au loc frecvent în toate satele de-a lungul Congo-ului și care vor continua câtă vreme viața unui sclav e considerată fără valoare și vărsarea sângelui lui e văzută la același nivel ca vărsarea sângelui unei capre sau găini.

În acest caz particular, murind mama șefului unui trib, s-a hotărât să se sărbătorească evenimentul, ca de obicei, cu o execuție. Disdedimineață, din zori, a-nceput să bată toba încet și măsurat, anunțând tuturor ce-avea să aibă loc și avertizându-l pe bietul sclav ce va fi victimă, că sfârșitul îi e aproape. E ușor de văzut că se va-ntâmpla ceva neobișnuit și că ziua va fi dedicată unei ceremonii. Băștinașii se adună în grupuri și-ncep să-și facă toaleta cu grijă, își pun cele mai viu colorate draperii pe șolduri, își împodobesc brațele și picioarele cu brățări sclipitoare de metal și tot timpul gesticulează larg și râd cu mare hohot, discutând evenimentul care va veni. Mănâncă în grabă, apoi scot din casă toate instrumentele muzicale pe care le au. Tobele încep să bată sălbatic în timp ce grupuri de bărbați, femei, copii, formează cercuri și încep dansuri care constau în scălămbăieli violente ale membrelor, însoțite de cântece sălbatice și sunete repetate din trompetele de război, fiecare dansator încercând să se contorsioneze și să țipe mai mult decât vecinul sau.

Pe la prânz, din epuizare și din cauza căldurii, trebuie să înceteze; se scot vase mari cu vin de palmier și începe o beție generală, care sporește excitația și le dezvăluie caracterul în adevărata lui lumina. Bietul sclav, care tot acest răstimp a zăcut în vreun colț al unei colibe, înlănțuit de mâini și picioare și păzit cu strășnicie, suferind agonii în așteptarea celor sugerate de acest tumult sălbatic, este acum cărat la un loc ridicat în sat, unde este înconjurat de gloata beată de sălbatici care-l batjocoresc. Ajutorul de călău, după ce-a ales un loc potrivit pentru ceremonie, aduce o bucată de lemn pătrat cu latura cam de un picior. Sclavul este asezat pe lemn, cu picioarele întinse drept în fața lui; trupul îi este legat de un țăruș care-i ajunge până la umeri. Țăruși scurți sunt așezați sub fiecare subțioară ca să-l țina fix și brațele îi sunt legate de ei; apoi mai este legat de țăruși fixati în pământ la genunchi și la glezne.

„Apoi se înfige un stâlp cam la zece picioare în fața victimei, de care e legat cu diverse funii un inel de bambus. Stâlpul este îndoit ca o undiță și inelul de bambus e fixat în jurul gâtului sclavului, care e ținut fix și rigid prin tensiune. În răstimpul acestor pregătiri, se reiau dansurile care devin acum extrem de sălbatice și brutale, căci oamenii sunt beți. Un grup de dansatori înconjoară victima și imită contorsiunile faciale pe care cruzimea torturii la care este supus i le cauzeaza victimei. Dar victima nu se poate aștepta la milă din partea acestei hoarde nemiloase.

„În curând apar din depărtare două șiruri de tineri, fiecare aducând trunchiul unui palmier, formând un arc între cele doua șiruri, sub care pășeste călăul. Întreaga procesiune avansează cu pas încet de dans. Când sosește aproape de sclavul condamnat, dansul, cântecul, beția încetează și gloata își ia locul ca spectatori la ultimul act al dramei.

Urmează o tăcere ca din altă lume. Călăul poartă o pălărie din pene de cocoș negru; are fața și gâtul vopsite cu cărbune, în afară de ochi ai căror pleoape sunt vopsite cu cretă în alb. Și mâinile și brațele până la cot, și picioarele mai jos de genunchi, îi sunt înnegrite. Pe picioare are din abundență brățări late de metal, la brâu are piei de pisică sălbatică. Execută un dans sălbatic în jurul victimei, dând din când în când o lovitură nedusă până la capăt cu cuțitul, în murmurele de admirație ale mulțimii adunate. Apoi se apropie și trasează o linie subțire cu cretă pe gâtul celui sortit. După două sau trei gesturi cu cuțitul, căutând mișcarea potrivită, dă lovitura fatală, și cu o singură lovitură a armei lui ascuțite, separă capul de trup.

„Vederea sângelui aduce la apogeu frenezia băștinașilor: unii dintre ei împung cu sălbăticie trupul scuturat de spasme cu lăncile lor, alții îl taie cu cuțitele, ceilalți sunt angajați într-o luptă oribilă pentru cap, care-a zburat cât colo, azvârlit de tensiunea stâlpului. Cum pune unul stăpânire pe trofeu, este urmărit de gloata beată și zgomotul lor hidos devine asurzitor; își măzgălesc unii altora fața cu sânge și totdeauna rezultatul este că încep să se bată între ei, folosind fără reținere cuțitele și lăncile. …

Când s-a săturat într-o oarecare măsură setea de sânge, din nou încep să cânte și să danseze în timp ce o altă victimă este pregătită și aceleași oribile gesturi sunt repetate. Uneori sunt uciși până la 20 de sclavi într-o singură zi. Dansul și tumultul general continuă până la miezul nopții, când din nou domnește tăcerea absolută, în contrast izbitor cu tumultul hidos al zilei.

„Adeseori i-am auzit pe băștinași lăudându-se cu îndemânarea călăilor lor, dar nu credeam că sunt așa de îndemânatici încât să decapiteze un om dintr-o singură lovitură a cuțitelor lor de fier moale. Când am văzut acel spectacol dezgustător eram singur, dezarmat, și n-aveam absolut nici o putere să intervin. Dar agonia mută a acestui biet martir negru, care urma să moară nevinovat de absolut orice vină, pur și simplu numai pentru că fusese luat sclav – a cărui fiecare jalnică mișcare era batjocorită de sălbaticii frenetici, și-al carui spasm de moarte dădea semnalul pentru desmățul neînfrânat al carnavalului hidos al beției și sălbăticiei – mi-a trezit cu atâta putere simțul de răspundere încât am decis să împiedic cu forța ca această scenă să se repete. …

„Toate triburile pe care le-am vizitat au o idee despre nemurire. Ei cred că moartea duce la o altă viață, care va continua în aceleași condiții ca și cea pe care o duc acum; și șeful crede că dacă intră în această nouă existență urmat de un număr suficient de mare de sclavi, va avea în lumea de apoi același rang ca cel ce-l are în lumea asta. Din această credință derivă unul dintre cele mai barbare obiceiuri ale lor – ceremonia sacrificiilor umane la moartea vreunui negru important. Dacă moare un șef, sunt aleși un număr anumit de sclavi ca să fie sacrificați, pentru ca spiritele lor să-l însoțească în lumea de apoi. Sclavii sunt decapitați și sclavele sunt strangulate. Când o femeie urmează să fie sacrificată, e împodobită cu brățări de metal sclipitoare, i se face o toaletă îngrijită, i se împletește frumos părul și este drapată în pânzeturi de culori vii. Apoi i se leagă mâinile la spate și i se trece un ștreang de frânghie pe gât; celălalt capăt al frânghiei este trecut peste o ramură a unui copac apropiat și e trasă la un semnal; și în timp ce trupul i se bălăbane în aer, convulsiunile ei în agonie sunt imitate cu multă plăcere sălbatică de către spectatori. Adeseaori copii mici sunt victimele acestei ceremonii oribile; ei sunt îngropați de vii în mormânt, drept pernă pentru capul șefului mort. Aceste execuții au loc în ziua de azi în toate satele din cursul superior al râului Congo.

„Dar viața sclavului nu este jertfită doar la moartea șefului tribului în care l-a aruncat soarta. Să presupunem că tribul căruia îi aparține a dus război împotriva unui trib învecinat din acelasi district. Dintr-un motiv oarecare i se pare șefului tribului potrivit să încheie pace și are loc o întâlnire cu șeful tribului rival. La sfârșitul întrevederii, ca să fie ratificat în mod solemn tratatul de pace, trebuie vărsat sânge.

„Se alege deci un sclav, și felul în care va fi torturat înainte de-a fi ucis variază de la un trib la altul. În regiunea râului Ubanghi sclavul este spânzurat cu capul în jos de un copac și lăsat acolo să moară cu încetul. Dar și mai oribilă este soarta sclavului din triburile Chumbiri, Bolobo, sau din satele mari de prin Irebu, unde victima festivității este îngropată de vie cu capul lăsat afară din pământ. I s-au zdrobit și rupt toate oasele când a fost îngropat și, în agonie mută, așteaptă să moară.

„Satele [tribului Lolo] sunt tot timpul atacate de către triburile nomade puternice numite Lufembe și Ngombe. Membrii acestor două triburi sunt canibali nesățioși. Ei înconjoară satele tribului Lolo noaptea, și de cum se crapă de ziuă, năvălesc asupra localnicilor, ucigându-i pe toți cei care rezistă și luându-i sclavi pe restul. Apoi îi aleg pe cei mai zdraveni dintre cei prinși, și-i leagă de mâini și de picioare, împiedicându-i să fugă. Pe ceilalți îi omoară și-și împart carnea lor între ei. Deobicei, după un raid de felul acesta, se așează într-un mic cantonament; își aprind focurile, jefuiesc toate colibele din sat și se îndoapă cu carne de om. Apoi se duc la unul din numeroasele târguri de sclavi de-a lungul râului, unde-și vând sclavii neguțătorilor de sclavi de pe râul Lulungu în schimbul mărgelelor, pânzeturilor, sârmei de aramă și altor fleacuri. Neguțătorii de sclavi încarcă sclavii în canoe-uri și-i duc pe râul Lulungu în jos până la satele în care sunt cele mai importante piețe de sclavi. Satul Masankusu, așezat la confluența râurilor Lupuri și Malinga, este pe departe cea mai importanta piață de sclavi. Sătenii din Masankusu cumpăra sclavii de la triburile Lufembe si Ngombe și-i vând băștinașilor de pe râul Lulungu și neguțătorilor de sclavi care vin din cursul inferior al râului. Sclavii sunt expuși spre vânzare în Masankusu în șoproane mari sau sub simple streașini de iarbă ridicate pe stâlpi înalți.

Ți se rupe inima văzându-i pe cei din aceste șoproane de sclavi … Au picioarele țintuite în butuci neciopliți care le fac răni deschise pe picioare; uneori au trupul strivit cu întregul trunchi al unui copac care le ține gâtul fix în crăcanul lui într-o poziție nenaturală. Alții stau zi după zi cu brațele și picioarele țintuite în butuci primitivi și fiecare sclav este legat de acoperiș cu o frânghie de un inel de trestie care, sau le înconjoară gâtul, sau este înnodat în lâna părului lor creț. Mulți mor de foame, căci stăpânii lor de-abia dacă le dau destulă mâncare că să supraviețuiască, și nici pe aceea. Creaturile astea înfometate sunt jalnice de văzut. La scurt timp după astfel de captivitate devin schelete. Se văd negri de toate vârstele, de ambele sexe: mame cu sugari; tineri și tinere; băieți și fetițe; și chiar copii care nu umblă încă și-ale căror mame au pierit de foame sau au fost ucise de către negrii din tribul Lufembe. Rareori vezi bătrâni sau bătrâne; aceștia sunt uciși cu toții în timpul raidului: valoarea lor fiind extrem de mică pe piață, nimeni nu-și bate capul cu ei.

„Erau cu siguranță 500 de sclavi expuși pentru vânzare numai în acest sat. Canoe-uri mari soseau tot timpul din josul râului, cu tot felul de mărfuri cu care-i cumpărau pe acești sclavi. Există foarte mare comerț de-acest fel între râurile Ubanghi și Lulungu. Negrii băștinași de la gurile râului Ubanghi cumpără sclavi la Masankusu și la alte piețe. Apoi îi duc în susul râului Ubanghi și-i schimbă cu băștinașii de acolo pe fildeș. Aceștia din urmă își cumpără sclavii exclusiv ca să-i mănânce. După ce-au cumpărat sclavi, îi îngrașă hrănindu-i cu banane coapte, pește și ulei, și când i-au adus în stare buna, îi taie. În fiecare lună, sute de sclavi sunt duși la râu și au aceasta soartă. Foarte mulți alți sclavi sunt duși în satele mari de pe Congo, ca sa fie victime pentru ceremoniile de execuție.

„Canibalismul există la toate triburile de pe cursul superior al Congo-ului la est de 16 grade longitudine, și există în și mai mare grad la locuitorii malurilor numeroșilor lui afluenți. În timpul unei călătorii de 2 luni pe râul Ubanghi, am venit tot timpul în contact cu canibalismul. Băștinașii de acolo sunt mândri de numărul de cranii pe care le posedă, care arată câte victime au putut obține. Am văzut coliba unui băștinaș în jurul căreia se ridicase o platforma de lut lată de-un picior, pe care erau așezate două rânduri de cranii umane într-o expoziție oribilă, de care șeful tribului era foarte mândru, căci mi-a atras atenția asupra ei în mod foarte admirativ. Legături de câte 20 ori 30 de cranii atârnau la vedere în puncte importante prin sat. L-am întrebat pe-un șef tânăr care nu putea avea mai mult de 25 de ani câți oameni mâncase în satul acesta și mi-a spus că 30. A fost foarte uimit de oroarea mea la răspunsul lui. În alt sat, când am cumpărat un colț de fildeș, băștinașii au crezut că voi dori să cumpăr și niște cranii și în cateva minute mi-au adus la barcă câteva vrafuri de cranii de om. …

„În timpul primei mele vizite pe cursul superior al râului Malinga, am observat canibalismul într-un mod oribil. Am auzit într-o noapte strigătul străpungător al unei femei, urmat de un geamăt surd, înnecat; apoi de râsete vesele, si-apoi de tăcere. Dimineața am văzut cu oroare cum un băștinaș oferea spre cumpărare oamenilor mei o bucată de carne omenească, a cărei piele avea un tatuaj cum poartă tribul Balolo. Am aflat apoi că strigătul pe care-l auzisem noaptea fusese al unei sclave căreia-i tăiaseră gâtul. Am fost plecat din acest sat din Malinga timp de 10 zile. La întoarcere am întrebat dacă mai fusese vărsare de sânge, și mi s-a spus că mai uciseseră cinci femei.

„Când am fost pe râul Ruki la începutul anului, am avut o nouă dovadă a soartei groaznice a sclavilor. La Esenghe, un sat lângă care ne-am oprit să tăiem lemne pentru vapor, am auzit bătaia de rău augur a tobelor și hohotele de râs zgomotoase. Am fost informat de către un băștinaș că avea loc o execuție. Când l-am întrebat dacă aveau obiceiul să mănânce carne de om, a răspuns: ‘Mâncăm tot trupul’. L-am întrebat ce făceau cu capul. ‘Îl mâncam și pe ăsta,’ mi-a răspuns, ‘dar înainte îl punem cu grijă pe foc ca sa ardem părul.’ …”

 

Please follow and like us:

COMMENTS

Leave a Comment