Istoria neminţită a Transilvaniei

Posted on by admin

Din aceeasi categorie

După primul război mondial, scopul Franţei a fost de a distruge statul german şi de a dezintegra monarhia austro-ungară. G. Clemenceau, preşedintele ţării a creat astfel câteva state artificiale în Europa Centrală, printre care şi România în forma ei actuală. Astfel teoria daco-romană, care nu a fost luată în serios niciodată până atunci, a fost acceptată ca o istorie reală, deşi nicio sursă istorică, document, cronică, descoperire arheologică sau hartă care să pună Transilvania pe teritoriul României, nu exista înainte de 1920.

În baza dovezilor existente la ora actuală, romanii au evacuat complet teritoriul Daciei, iar începând cu sec. III până în sec. XIII, nu există nicio singură urmă a prezenţei românilor în această regiune. Încă din anul 117, împăratul Hadrian a ordonat retragerea din Dacia, lăsând doar pentru pază doar “două legiuni de barbari”. În 271, Dacia devenea prima provincie romană abandonată, la doar 164 de ani de la cucerirea ei, iar Dunărea noua graniţă împotriva triburilor germanice.

În acest timp, pe coasta dalmată, în Epir, Moesia şi chiar Panonia, apăreau primele populaţii romanizate, care ulterior vor purta numele de vlahi. Romanizarea Balcanilor s-a întrerupt în 395, când împăratul Flavius a murit, iar imperiul a fost împărţit între cei doi fii ai săi: Arcadius şi Honorius. Arcadius, care a primit partea de est ce includea şi peninsula balcanică, a început o re-elenizare de ordin cultural a teritoriului. Dacia Aureliană, care a existat timp de 124 de ani (271-395), ca provincie romană în sudul Dunării, a devenit astfel provincie greco-bizantină, în timp ce Dalmaţia şi Ilyricum au rămas latine până în 476, când Roma s-a prăbuşit şi au devenit parte a imperiului Bizantin.

În comparaţie cu partea de nord a Dunării, unde populaţiile autohtone ar fi trebuit să reziste invaziilor succesive ale goţilor, gepizilor, hunilor, avarilor, slavilor, bulgarilor, maghiarilor, pecinegilor sau cumanilor, în vestul peninsulei balcanice, între marea Adriatică şi munţi, noile triburi de păstori romanizaţi, vorbitori de latină vulgară, s-au putut dezvolta în linişte, la adăpost de migratori şi de perceptorii bizantini.

Dar nenorocirea urma să vină din alt colţ de lume… Balamber, regele hunilor îi învinge pe avari şi heruli în nordul mării Negre, apoi distruge imperiul ostrogot al regelui Hermanich, împingându-i pe aceştia spre vest. Ostrogoţii, cunoscuţi şi ca gepizi, au intrat astfel în Transilvania unde timp de câteva generaţii au fost vasali ai hunilor. În drumul lor către Carpaţi, hunii îi înving şi pe vizigoţi pe râul Nipru, determinându-i pe aceştia, sub regele Athanaric, să se retragă spre sud şi să pătrundă în Balcani, în 376.

În 395, conducătorul vizigot Alaric, furios că nu este recunoscut ca rege roman de bizantini, devastează nordul peninsulei până la porţile Constantinopolului. Învinşi de mareşalul Stilicho, vizigoţii se retrag în Epir şi partea de nord-vest a Illyricumului, forţând populaţiile de vlahi din această zonă să migreze către munţii Balcani şi coasta de nord a Dalmaţiei. Odata cu dezintegrarea imperiului hun, vlahii, îngrijoraţi de raidurile tot mai dese ale soldaţilor imperiali şi de taxele mari, şi-au continuat migraţia înspre nord, unde influenţa bizantină era mai scăzută.

La sfârşitul sec. VII, triburile bulgarilor, o populaţie de origine turcă, se aşează în fosta Dacia Inferior, teritoriu cuprins între munţii Apuseni şi Dunărea de Jos, după care, în 680, traversează Dunărea , înving armatele bizantine şi se stabilesc în nordul Balcanilor. După ce-şi aleg capitala la Preslav, bulgarii devin stăpânii ambelor maluri ale Dunării, Moldovei şi Basarabiei. Alături de ei o altă populaţie îşi face apariţia în această zona: slavii sau sclavinii, cum erau numiţi de autorităţile de la Constantinopol. În scurt timp aceştia i-au depăşit numeric pe bulgari, iar la jumătatea sec.IX, când bulgarii, sub regele Boris I (852-890), au trecut la religia greco-ortodoxă, erau deja un popor slavizat.

În sec. X, cea mai mare parte a vlahilor trăia în munţii Pind, între Epir şi Macedonia. O altă parte se găsea în munţii Balcani, iar o ramură popula în continuare Dalmaţia şi vestul Macedoniei.

În 867, încep primele dispute religioase între bizantini şi Roma. Zece ani mai tărziu patriarhul Photius, susţinut de împăratul Vasile I, decide elenizarea forţată a tuturor locuitorilor din Balcani. Regele bulgar Simeon (893-927) profită de nemulţumirile create de iniţiativa patriarhului şi se autointitulează “Împărat al romanilor şi bulgarilor”, ridicând armele împotriva imperiului. Vlahii, păstrători în obiceiurile şi limbajul lor de elemente latine, se pun sub protecţia lui Simeon şi migrează în număr mare în Bulgaria, inclusiv în posesiunile din nordul Dunării.

În acest timp, între Nipru si Nistru îşi făcuseră apariţia primele triburi maghiare. În 895 Imperiul roman de Răsărit încurajează pe maghiari să pornească o campanie împotriva ţaratului bulgar. Aceștia au acceptat, au trecut Dunărea pe la Silistra și au ajuns la Preslav. Dar acest succes foarte rapid l-a neliniștit pe împăratul Leon al VI-lea care nu dorea să vadă o nouă putere barbară apărând în locul unei Bulgarii creștinate.

Sub amenințarea bulgarilor şi pecinegilor, ungurii sunt nevoiţi să traverseze Carpații prin trecătoarea Verețke, urmând cursul râurilor Nistru şi Tisa şi se stabilesc în Câmpia Panonică şi vestul Transilvaniei. Conform britanicului C.A. Macartney, specialist în istoria medievală a Europei Centrale, în acel moment singurii locuitori ai Transilvaniei erau secuii şi minerii bulgari şi existau mici organizări prestatale de slavi, vlahii nefiind menţionaţi în niciun document.

În sec. X-XI, han al Transilvaniei era Gyula, a cărui fiică, Sarolta, a devenit mama lui Vajk, cunoscut şi ca Ştefan cel Sfânt, primul rege al Ungariei (997-1038). Sub conducerea lui Gyula, maghiarii intreprind, alături de pecinegi, incursiuni în Bulgaria, care ocazional atingeau şi locurile din munţii în care locuiau vlahii. Când în 972, Bulgaria devine stat vasal Imperiului Bizantin, vlahii, atacaţi de maghiari, pecinegi, slavi knieveni şi de trupele imperiale, abandonează ocupaţia lor ancestrală de păstori şi devin cărăusi (kjelators), din acel moment fiind cunoscuţi de sârbi şi bulgari doar sub această denumire.

Anul 976 este primul an în care vlahii sunt menţionaţi oficial, în cronica bizantinului Ioannes Skyletses, care notează că David, fratele regelui bulgar Samuel, a fost ucis în zona lacului Prepa de nişte vlahi-kjelatori. Începând cu 1018, Bulgaria a devenit timp de 168 de ani parte a imperiului bizantin. Permanenta fugă a vlahilor de perceptorii bizantini este reglementată de împăratul Vasile II, care transferă către episcopia din Ohrida sarcina de a-i organiza pe vlahi şi să strângă taxele eclesiastice. Dacă unii dintre vlahi au acceptat aceste condiţii, cei mai mulţi au preferat să treacă Dunăreă şi să se stabilească în zonele controlate de triburile pecinegilor, alături de care sunt amintiţi în atacul asupra Constantinopolului din 1027, ca mercenari.

În 1064, un alt trib turanic din nordul mării Caspice, cumanii, distrug imperiul pecineg, trec Dunărea şi invadează Balcanii până la Salonic. Bazându-se pe sprijinul cumanilor, vlahii sud-dunăreni îi instigă pe greci şi populaţiile din zona Tesalia să se revolte împotriva imperiului.  Respinşi de forţele locale, cumanii se retrag în nordul Dunării unde ocupă o regiune imensă cuprinsă între Muntenia, munţii Ural şi nordul mării Caspice, devenind suzeranii valahilor care s-au retras cu ei şi ai celor care se aflau deja pe acele meleaguri.

Cu timpul, o parte a vlahilor renunţă la vechile meserii, preiau nume şi obiceiuri cumane şi se înregimentează în trupele acestora. În 1094, pretendentul Constantin Diogene ameninţă Constantinopolul cu o uriaşă armată cumană. Ana Comnena, fiica împăratului Alexius Comnenul, îi menţionează pe vlahi alături de cumani.

Când împăratul bizantin îi respinge pe invadatori şi porneste o campanie împotriva lor, ajunge într-o localitate, Anchialos, situată în nordul munţilor Balcani. Aici un conducător vlah, Pudolos, îi sugerează acestuia să înainteze spre Dunăre, pentru a-i lua prin surprindere pe cumani. În acelaşi timp, alţi vlahi, familiarizaţi cu zonele muntoase ale Balcanilor, îi conduc pe soldaţii cumani pe cărări şi văi ascunse, până în spatele bizantinilor, producând mari pagube în rândul acestora. Întâmplarea a produs o puternică emoţie la curtea bizantină, care a pornit o adevarată vânătoare împotriva vlahilor.

În acest context, coroborat cu deteriorarea condiţiilor din Serbia, unde dinastia Nemanizilor devenea din ce in ce mai puternica, grupuri tot mai mari de vlahi treceau Dunărea, apărând în Muntenia, Oltenia şi în Carpaţii Transilvăneni. Aşezaţi în zone înalte şi nepopulate, unde îşi creşteau animalele fără să deranjeze pe nimeni, vlahii au fost primiţi cu braţele deschise de regii maghiari.

În Bulgaria, nesfârşitele războaie ale lui Ioniţă Caloian cu vecinii săi i-au determinat pe mulţi vlahi să se alăture confraţilor săi în Muntenia şi sudul Transilvaniei, unde nu erau obligaţi să satisfacă serviciul militar.

În 1204, imperiul bizantin se prăbuşeste sub loviturile cruciaţilor catolici. Puşi în situaţia de a deveni eretici şi schismatici datorită orientării lor ortodoxe, mii de vlahi părăsesc Balcanii şi migrează către munţii transilvăneni. Primele menţionări oficiale ale acestora în Transilvania apar în timpul domniei lui Andrei II(1205-1235), în 1206 şi 1222, când saxonilor din Ardeal li se permite transportul sării în zonele secuilor şi vlahilor („per terram Balachorum”) sau cum mai era cunoscută „terra deserta et inhabitata”, ţara deşertică şi nelocuită. În acelaşi an, alt document menţionează prezenţa vlahilor într-un singur sat din Haţeg. În 1283, în regiunea Bihorului se găsea o singură familie iar în 1288, vlahii apar pentru prima dată în preajma castelului Salgo, din actualul judeţ Sibiu şi în împrejurimile Braşovului. În 1292 şi 1293, patru latifundiari din regiunea Alba şi trei din comitatul Hunedoara, au primit permisiunea să aducă vlahi pentru a munci pe proprietăţile lor. Primele aşezări ale vlahilor în Maramureş apar în 1326 iar în zona Clujului, 6 ani mai târziu.

În 1234, papa Grigorie IX, trimitea o scrisoare către prinţul Bela al Transilvania prin care îl ruga să acorde „refugiu acestor sărmani vlahi care încearcă să scape de stăpânii lor cumani”. Este vorba de o ramură a vlahilor, aşa-numiţii „brodnici”, stabiliţi în teritoriile ocupate de cumani între Siret şi Nipru. Pentru a-i face pe plac papei, Bela a creat printr-un decret regal un teritoriu special ” Silva Blachorum” pentru aceşti refugiaţi.

În 1235, de teama creşterii puterii lui Ioan Asan II al Bulgariei, care s-a aliat cu Ioan Dukas Valatses, împăratul Niceei şi s-a rupt de Roma în 1232, prinţul Bela, devenit regele Bela IV al Ungariei, înfiinţează Banatul de Severin, ca zonă tampon, prin care vlahii găsesc o nouă modalitate de a pătrunde uşor în Transilvania.

În 1239, o uriaşă armată mongolă condusă de Batu Han îi învinge pe cumanii regelui Kutun. Mongolii cuceresc Muntenia şi sudul Transilvaniei iar în bătălia de la Muhi, zdrobesc armatele maghiare. După ce mongolii se retrag în 1242, vlahii , deveniţi majoritari în urma pieririi multor cumani în lupte, încep să coboare din munţi şi să înfiinţeze aşezări stabile. Aceştia de obicei se aşezau la marginea localităţilor, creând o localitate geamănă care păstra numele original maghiar, la care se aplica o terminaţie vlahă.

Regele Bela IV, revenit în ţară după înfrângerea de la Muhi, încearcă repopularea unei ţări devastate de mongoli şi acceptă crearea unui voivodat semi-independent vlah, ca parte a Banatului de Severin. Permisiunea regală este urmată de o alta în 23 iunie 1250, prin care regele doreşte să atragă diferite minorităţi printre care şi vlahi, să se stabilească în zonele depopulate. Vlahii primesc chiar şi privilegii din partea maghiarilor , cum ar fi eliminarea plăţii taxelor sau posibilitatea de a se aşeza pe domeniile episcopale şi ale statului. Mulţi vlahi s-au stabilit întâi în ducatul Bosniei, ce aparţinea de Ungaria din 1210, sau în partea de nord a Bulgariei, care deasemenea era un stat vasal Ungariei din 1255, după care s-au mutat în comitatele de sud din Transilvania.

La sfârşitul secolului XIII, erau cunoscute numai 9 aşezări valahe pe teritoriul regatului maghiar. La jumătatea sec. XIV, existau 24 de sate, din cele 736 documentate. În 1404, numărul aşezărilor vlahe a crescut la 95. Prezenţa lor este menţionată în special în zonele de graniţă, în văile ascunse ale pârâurilor şi pe păşunile de pe pantele munţilor. Conform listelor papale de colectare a zeciuelii din 1332 si 1337, in episcopia Transilvania, existau 310 000 de unguri si secui, 21000 de saxoni si doar 18 000 de vlahi.

La începutul sec. XIV, regele Carol Robert de Anjou introduce limba latina în cancelarii, şcoli şi biserici. Deşi de origine latină, vlahii au perceput acest gest ca un atac la cultura şi la religia lor greco-slavonă, izolându-se în munţi pentru a nu participa la viaţa socială.

În 1324, cumanul Basarab, devenit conducător al Munteniei, atacă surprinzător Banatul de Severin, locuit majoritar de unguri, şi îl anexează regatului său. Regele maghiar cade în cursa întinsă de cuman şi, învins la Posada, recunoaşte independenţa tânărului stat. În aceeaşi perioadă în Moldova apărea un alt principat, sub suzeranitate maghiară, înfiinţat de Bogdan, voievod de Maramureş. Conform cronicii ruseşti a lui Nestor, regele maghiar Ladislau Cumanul, ameninţat de o altă invazie mongolă, a cerut ajutor Romei şi Constantinopolului în 1284-1285. Ca răspuns la solicitarea sa, o armată formată în principal din mercenari vlahi din regiunea Ibar (în prezent, în Serbia) a fost trimisă de bizantini. Aceşti vlahi au luptat alături de unguri împotriva mongolilor pe care i-au învins pe valea râului Tisa, primind drept răsplată de la regele maghiar proprietăţi în Maramureş, unde au şi rămas definitiv. Într-un document din 1335, Bogdan, fiul lui Mikola, era menţionat ca grănicer în Maramureş, de unde a migrat în Moldova, în 1348.

În timpul domniei lui Ludovic cel Mare (1342-1382), în Balcani apar turcii otomani. Amenintaţi cu luarea în sclavie, vlahii primesc acordul regelui maghiar de a se stabili nu numai pe proprietăţi regale sau episcopale, acesta decretând ca proprietarii de pământuri şi orăşenii să permită vlahilor să se aşeze oriunde doresc. În iulie 1366, parlamentul maghiar se intrunea la Turda pentru a dezbate plângerile locuitorilor împotriva comportamentului noilor sosiţi.

Ştefan Bathory, voevod al Transilvaniei ( 1571-1581), devenit mai târziu rege al Poloniei, a adus un mare număr de vlahi din teritoriile ocupate de turci, pe care i-a aşezat în Transilvania. Este perioada în care apar şi primele aşezari permanente iar numărul localităţilor locuite de vlahi ajunge la 389, cele mai multe fiind în comitatul de Hunedoara. În zonele locuite de saşi şi secui însă nu exista nici o localitate vlahă.

Limba literară a vlahilor a apărut tot acum, când saşii din Transilvania au introdus reforma în rândurile acestora. Prima carte tipărită în latină a fost traducerea Psalmilor din maghiară, în 1570, editată de Tipografia Regală. Aceeaşi tipografie a editat şi Catehismul Calvinist în limba vlahă, tradusă tot din maghiară.

În 1657, a izbucnit războiul între Suedia şi regatul polon. Fiecare parte i-a cerut lui Gyorgy Rakoczi, voievodul Transilvaniei, să-i fie aliat. Acesta a ales să-l sprijine pe regele suedez, în timp ce împăratul habsburg, Leopold I, i-a susţinut pe polonezi. Rakoczi a mers să-i ajute pe suedezi cu o mare armată formată din secui, dar copleşit de numărul mare de inamici, s-a retras. Pe drumul de întoarcere soldatii săi au fost înconjuraţi de tătari şi majoritatea secuilor au fost ucişi . În acest fel Transilvania, rămasă fără armată, a fost mulţi ani devastată de atacurile turcilor, pe de-o parte şi a tătarilor, pe cealaltă parte. În 1661, turcii devastaseră aproape întreaga Transilvanie. Toate oraşele din şapte comitate au fost arse în întregime şi 100 000 de secui au fost luaşi în sclavie la Constantinopol. Un al doilea val de păstori vlahi au coborât din munţi şi au ocupat aceste teritorii, numărul lor a crescut de la 200 000 în anul 1700 la 425 000, 30 de ani mai târziu. În partea de sud a comitatului Bihar, din cele 40 de localităţi vechi ale maghiarilor, 33 au devenit complet vlahe, patru localităţi au dispărut complet şi numai trei au rămas locuite de unguri.

În 1664 are loc o altă migraţie masivă a vlahilor în teritoriile ocupate de saşi şi în zona Mureşului.
Un rol important în acest fenomen l-au avut habsburgii. Scopul acestora era de a slăbi influenta noilor religii protestante la care aderaseră ungurii din Transilvania prin schimbarea compoziţiei sociale a regiunii. De două ori pe an, criminalii şi cei suferind de sifilis şi alte boli venerice erau aduşi cu vaporul pe Dunăre din Germania şi Austria.

În 1784, fiul Mariei Teresa, împăratul Joseph II, a devenit rege al Ungariei, dar a refuzat să jure că va respecta constituţia ungară, ordonând un recensământ . Preoţii ortodocşi au explicat populaţiei vlahe că acest recensământ i-ar elibera de statutul de iobagi, permiţându-le să devină soldaţi sau oameni liberi fără acceptul nobilimii maghiare. În acest timp, Horia devine conducătorul militar al vlahilor. El a arătat acestora un document prin care pretindea că are binecuvantare de la Joseph II, scrisă cu litere de aur. Spunea că împăratul dorea uciderea tuturor ungurilor din Transilvania şi l-a autorizat pe el să conducă această acţiune.

Aşa că vlahii i s-a alăturat, incendiind toate aşezările maghiare din comitatele Zarand, Hunedoara, Turda, Cluj, Alba şi Sibiu şi masacrând aproape toată populatie. Ca rezultat al acestei răscoale 62 de localităţi maghiare, 132 de case de nobili şi peste 4000 de maghiari au dispărut, în timp ce Horia a devenit erou naţional al românilor.

Începând cu 1791, vlahii au pledat pentru o nouă teorie, aceea că ei sunt de fapt străvechea populaţie a Transilvaniei , fiind descendenţi din coloniştii romani ai lui Traian. Conform teoriei, valahii ar fi avut o înţelegere cu conducătorul maghiar Tuhutum încă din 896. Bazându-se pe această teorie, vlahii au trimis o petiţie regelui austriac Leopold II, prin care cereau recunoşterea poporului român alături de cel maghiar, secui şi saş, ca al patrulea element etnic , cu drepturi egale. Împăratul nu a dat curs solicitării dar o parte a nobilimii maghiare a sprijinit iniţiativa, ca una culturală, astfel încât Pesta a devenit centrul naţionalismului vlah. Prima şcoală vlahă s-a înfiinţat la Blaj, pe un teren ce a aparţinut voievodului transilvănean Mihaly Apafi. În scurt timp, 300 de şcoli vlahe au luat naştere în Transilvania, şi pe timpul domniei lui Leopold II, numărul acestora a ajuns la 500, în ciuda opoziţiei acestuia. În 1831, prima facultate de filozofie s-a înfiinţat la Blaj, urmată apoi de una de teologie.

În demersul lor, vlahii au primit un puternic sprijin politic şi religios din partea Rusiei. Ruşii au fost primii care au răspândit ideea unei Valahii mari. În 1770, habsburgii au organizat o asociaţie, “Fraţi de cruce”, care avea ca scop să-i ajute pe vlahi să-şi dezvolte sentimentele naţionale. Paradoxal , acest gest a dus printre unguri şi secui la reînvierea naţionalismului maghiar. În 1848, revoluţia maghiară este înăbuşită de către forţele armate combinate ale Rusiei şi Austriei.

Evenimentele ulterioare se cunosc. Ungurii din Moldova şi Valahia se aflau de acum pe teritorii româneşti. Multe din şcolile maghiare au fost închise deoarece românii nu permiteau să vină profesori sau preoţi din Ungaria. Când ungurii au cerut ajutorul Vaticanului, acesta a trimis preoţi italieni care vorbeau doar latina, făcând ca şi limba maghiară să dispară în scurt timp.

Please follow and like us:

COMMENTS

Leave a Comment