Originea indiană a țiganilor, o poveste inventată în sec. XVIII.

Posted on by admin

Din aceeasi categorie

De-a lungul timpului, originea țiganilor a fost și a rămas învăluită în mister. Traiul nomad și rezistența la integrare socială și la educație au făcut să nu lase în urmă nici o mărturie scrisă, devenind astfel un popor fără istorie.

Legenda spune că la jumătatea secolului XVIII, în anul 1763, un pastor maghiar, Istvan Valy, student fiind la Universitatea din Leyden (Olanda), a descoperit asemănarea fizică și lingvistică dintre niște colegi de-ai săi din sudul Indiei, de pe Coasta Malabar, și țiganii de pe domeniile tatălui său de lângă Gyor, și a conchis că aceștia din urmă sunt indieni la origine, prezentând și o listă cu o mie de cuvinte, listă niciodată găsită. Un tipograf a intrat în posesia notițelor lui István și le-a dat unui căpitan de armată, care le-a transmis unui academician pe nume George Pray, iar acesta a publicat o notă despre ea într-un jurnal în 1776.

În 1990, Ian Hancock, profesor de limbă romanes la Universitatea din Austin, Texas, a vrut să verifice studiile prin care Valy a ajuns la concluziile sale, dar a descoperit că în arhivele universității olandeze nu figurează că ar fi existat vreodată vreun student cu acest nume.

Ulterior, în 1777, germanul I.C Rudiger popularizează ideea că tiganii sunt indieni, fără a putea stabili vreodată clar, nici el și nici toți cei care au preluat varianta indiană, locul sau grupul etnic căruia le-au aparținut strămoșii nomazilor de azi sau de ce, când și cum și-au părăsit casele.

Varianta europeană

Țiganii nu au vorbit niciodată vreun dialect indian.  Opinia generală în evul mediu era că țiganii n-aveau o limbă proprie, ci foloseau cuvinte și expresii codate pentru a se înțelege între ei când comiteau infracțiuni, un limbaj conceput în jurul anului 1530 de doi lideri vagabonzi englezi, Giles Hather și Cock Lorell.

În Anglia acest limbaj era numit  jargonul hoților, în Germania idiș sau rothwelsch, care însemna un fel de rom împuțit și în Italia, gergo. Un exemplu în acest sens ar fi cuvântul hocus, cu sensul de a păcăli, din care a apărut celebrul hocus pocus folosit de prestidigitatori și care s-a transformat în englezescul hoax (înșelăciune).

Țiganii din Țările Române și-au creat și ei propriul jargon, relevant fiind cuvântul cior, care înseamnă hoț, din care a provenit verbul a ciordi- a fura, dar și temenul peiorativ colectiv ciori, care nu are legătură cu zburătoarele ci desemnează pur și simplu un grup de hoți. ‘Fraier’ este un alt termen preluat din limba germană și care avea efectiv sensul de client pentru prostituate.

Va fi destul de dificil pentru istorici să descopere etimologia indiană a acestor termeni sau a cuvântului puradel (copil), care derivă din verbul purde, a sufla, folosit atunci când fierarul țigan își îndemna odrasla să pompeze aer în forjă.

Mai mult, traiul lor nomad a atras și hoți și vagabonzi, astfel încât istoricul elvețian  Heinrich Brennwald (1478-1551) era convins că, de fapt, sunt adunătură de proscriși din toate colțurile Europei care și-au înnegrit fețele cu ulei și și-au inventat o falsă istorie.

Când au apărut in Europa Centrală, la începutul sec. XV, primii tigani se prezentau ca fiind babilonieni, descendenți ai preoților egipteni ai lui Isis sau, după caz, urmași ai creștinilor izgoniți din Egipt, aflați intr-o călătorie de penitență de șapte ani, pentru că trecuseră la islam. După mai bine de 20 de ani, sunt menționați ca cerșind prin orașele europene cu același argument al penitenței de mult ispășită.

Varianta africană

Toate dovezile demonstrează că țiganii n-au avut niciodată nici cea mai mică legătură cu India, nu împărtășesc tradițiile și religiile indiene, limba lor nu corespunde nici unui dialect indian iar modul lor de viață nomad și traiul în corturi nu e specific poporului indian ci mai mult unei populații de deșert.

În anul 146 î.C.,după al Treilea Război Punic, romanii au ocupat nordul continentului african, unde au creat provincia Africa, cu capitala la Cartagina. În urma reformelor administrative ale lui Dioclețian (245-312 d.C), provincia a fost împărțită în Africa Zeugitana  în nord și Africa Byzacena (Byzancium) în sud, ambele aparținând de Dioceza Africae, alături de regiunile Numidia, Mauritania Caesariensis și Mauritania Tinginitana.

Regatul berber al Numidiei era localizat în partea estică a actualei granițe a Algeriei, având Marea Mediterană la nord și deșertul Sahara în sud. Locuitorii regiunii, denumiți numidieni, din care a derivat termenul de nomazi, cum li se mai spune azi țiganilor, erau în principal hoți și geambași de cai și îl venerau pe Baal-Hammon, zeul infernului, identificat cu Satan.

Istoricii Herodot și Cassius Dio îi menționează ca ghicitori și făcători de vrăji și incantații, la fel ca și cărturarul arab Ibn Khaldoun, care, în lucrarea sa Muqaddimah, îi numea magicieni. Aceștia se autointitulau și se autointitulează și în zilele noastre Amazigh, pl. Imazhigen, care însemna om liber sau rătăcitor.

Regiunea a rămas în componența Imperiului Roman până în secolul al VI-lea, când  devine parte a imperiului bizantin. Din anul 647 începe însă expansiunea arabă, iar până în anul 709, Africa de Nord era sub controlul Califatului Arab.

Berberii, care în majoritate covârșitoare deveniseră creștini, Sfântul Augustin, Tertullian, Arius, Ciprian din Cartagina și chiar trei viitori papi având origini berbere, au fost puși în situația de a se converti la religia islamică  sau a fi vânduți ca sclavi de către noii stăpânitori.

Unii au acceptat noua religie, alții au refuzat-o și au ajuns în târgurile de sclavi din Alexandria și Damasc (Siria), dar cea mai mare parte parte, formată în special din creștini egipteni, s-au retras alături de armata imperială  și s-au stabilit în Imperiul Roman de Răsărit, în peninsula Pelopenez din sudul Greciei.

Pe peninsulă, in jurul orașului Methoni, și-au înființat propria comunitate, pe care au denumit-o Micul Egipt sau Gyppe. Acest nume, din care provine termenul de gypsy (țigan, în engleză) a reprezentat multă vreme o enigmă pentru europenii care se trezeau la marginea orașelor cu hoarde de țigani conduse de regi, duci și conți de Micul Egipt, murdari și îmbrăcați în niște zdrențe care încercau să imite toga romană.

Bernhard von Breydenbach, decanul catedralei din Mainz, în timpul călătoriei de întoarcere din pelerinajul din Palestina, menționează existența unor “egipteni negri şi urâţi“ care locuiau în 300 de colibe construite în jurul cetăţii. El adaugă că țiganii din Germania proveneau, de fapt, din Gyppe de lângă Methoni.

În 1491, Dietrich von Schachten semnalează și el prezenţa a numeroase colibe mizerabile, în afara zidurilor cetăţii Methoni, pe un deal. Aceste colibe adăposteau zigeuner (“ţigani“), lucrători în metal, care proveneau dintr-o regiune apropiată de Gyppe, numită “Tzigania“, la aproximativ 65 de km de Methoni.

Termenul de țigan s-a transformat în timp din unul care desemna un grup sau o etnie, într-unul de desemna o meserie sau un comportament. În imperiul bizantin, athinganoi însemna impur, necinstit, la persani, asinkan însemna fierar iar pentru turci cigan era echivalent cu sărac.

Țiganii au fost cunoscuți sub diferite nume, aproape toate cu rezonanță africană. În Germania li se spunea sarazini sau zigeuner, un nume similar cu Zeugitana, regiunea nord-africană din care se presupunea că proveneau, în Anglia, egipteni, în Spania, gitani, după zona din care au sosit, Mauritania Tingitana, actualul Maroc. Conform istoricului Moustafa Gadalla, “git”, din care au derivat termenul gitan și terminația din denumirea unor țări, însemna în egipteana veche ‘teren fertil, ținut’.

În Grecia, țiganii erau cunoscuți sub numele de gyftos, după numele grecesc al Egiptului, Aigyptos, ungurii, îi numeau faraoni iar în Franța, erau boemi, deoarece au prezentat o scrisoare falsă de protecție din partea lui Sigismund de Luxemburg, împărat al Sfântului Imperiu Roman și duce de Boemia, din care s-a dedus că sunt din respectiva zonă. Arabii le spuneau  romi sau romei, după numele regiunii Africa Romană, iar turcii, cingene sau kipti, adică copți egipteni. În dialectul copt, rom înseamnă pur și simplu om sau popor.

Varianta evreiască

Începând cu sec. XVIII, începe mișcarea de emancipare a evreilor din Europa.  Primul pas a fost rescrierea istoriei acestora, prin înlăturarea elementelor negative și găsirea sau chiar inventarea aspectelor pozitive. În perioada medievală, evreii aveau o imagine extrem de proastă și  exista convingerea că aveau aceleași rădăcini cu țiganii. Astfel încât aceștia din urmă, fără nici cea mai mică dovadă istorică, au fost transformați în indieni.

Conform unor teorii din sec.XVII, țiganii erau urmașii lui Cain, prin fiul său, Jubal, primul cântăreț la harpă, și Tubalcain, primul meșteșugar în cupru și fier din istorie, de aici apărând și calitățile acestora în respectivele domenii. O altă variantă era aceea că ar fi fost urmașii lui Ham, fiul lui Noe. Ham în ebraică însemna „ars de soare”. În limba romanes, ham sau kham are aproape același sens și se traduce în „soare”. Unul dintre fii lui Ham se numea Canaan, fiind cel care a dat numele regiunii în care s-a format poporul evreu.

Istoricul Hans Cristoph Wagenseil (1633-1705), considera că țiganii erau de fapt evreii germani ieșiți din peșterile în care se ascunseseră în urma progromurilor îndreptate împotriva lor, bazându-se pe faptul că limba lor era un amestec de germană, ebraică și idiș. Țiganii se presupunea că erau veniți din Egipt, regiune care în acea perioadă era identificată ca fiind Babilonul și din care făcea parte și ținutul Canaan.

Ambele populații erau nomade, predispuse la inșelătorii și delicvență, trăiau în comunități închise, aveau propriile legi iar arta vindecării și preparării poțiunilor magice erau caracteristici comune. Circulau de asemenea și legende, una dintre acestea spunând că Rom – Schmul, un fierar evreu care ar fi furat al patrulea cui cu care urma să fie răstignit Isus Cristos, este adevăratul strămoș al țiganilor.

Chiar și istoria lui Istvan Valy lăsa loc de interpretări, căci coasta Malabar, mai exact orașul Cranganore, este locul în care se află cea mai mare comunitate evreiască din India, stabilită aici încă din jurul anului 70 d.Hr, după căderea Ierusalimului.

Cea mai răspândită teorie era însă că țiganii erau urmașii lui Simion Magul, un practicant al ritualurilor magice babiloniene. Simion era originar din regiunea iudaică a Samariei, din localitatea Gitta, motiv pentru care adepții săi erau numiți gitani. Despre aceștia, episcopul Irineu din Lyon spunea că duceau o viață ușuratică, foloseau magia și incantațiile și invocau spirite prin intermediul cărora tulburau în vis pe cine doreau.

Dintr-un  un extras din „Viața georgiană a lui Giorgi Mtharsmindel din Muntele Athos”, aflăm că în 1048, împăratul bizantin Constantin Monomahul a adus mai mulți „descendenți ai neamului samaritean al lui Simon Magul, numiți Atsincani, considerați vrăjitori și ticăloși faimoși”, pentru a otrăvi fiarele sălbatice care obișnuiau să vină și să devoreze animalele ținute în parcul imperial pentru vânătoarea monarhului.

 

 

 

 

Please follow and like us:

COMMENTS

Leave a Comment