Unirea Principatelor, ideal național sau bază militară pentru eliberarea Ungariei ?

Dorința împăratului francez Napoleon al III-lea de a reface fostul Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, desființat în anul 1806 de unchiul său, Napoleon Bonaparte, s-a lovit de refuzul Austriei de a renunța la regiunea italiană a Piemontului. În cealaltă parte a Europei, cele două principate române au rămas prin tratatul de la Paris din 1856 sub suzeranitate otomană, fiind tratate ca o eventuală monedă de schimb dar și ca o zonă tampon la granița cu Rusia țaristă, pe care Napoleon al III-lea era supărat că refuza să-i recunoască titlul imperial.

Napoleon al III-lea, care nu cu mult timp înainte oferise principatele române Austriei în schimbul Lombardiei, s-a întors acum împotriva Austriei și a devenit principalul susținător al unificării lor într-un singur stat, ca bază militară pentru emigranții maghiari aflați sub comanda generalului Gyorgy Klapka, dornici de eliberarea Ungariei de sub ocupație austriacă.

Klapka a colaborat strâns cu un alt personaj notabil al vremii, generalul Türr István, împreună cu care a reuşit să pună bazele unei Obedienţe masonice extrem de puternică şi de influentă numită Marele Orient Maghiar. Legăturile acestei puteri masonice cu Marele Orient al Franţei erau, atunci, foarte strânse, dat fiind faptul că Napoleon al III-lea era conducătorul acestei mișcări masonice, iar generalul Türr István era căsătorit cu Adel Wyse Bonaparte, nepoata împăratului francez.

Astfel încât, la începutul anului 1859, Napoleon al III-lea  a decis ca principatele să se unească sub domnia unui militar, Alexandru Ioan Cuza, masonul cu cel mai mare grad din Principate,  Marele Maestru al Lojei «Steaua Dunării» de la Galați.

Când, în 1859, s-a format o coaliție franco-piemonteză împotriva Austriei, planurile inițiale prevedeau crearea unei legiuni maghiare formate din 3500 de soldați pe pământ italian și deschiderea unui al doilea front în Ungaria.

În acest scop, agenți maghiari au fost trimiși pentru a asigura participarea principatelor române  la războiul iminent și pentru a obține sprijinul lor în convingerea românilor transilvăneni să se alăture unui război de independență maghiar. Generalul Klapka dorea să folosească principatele române și Serbia ca baze pentru crearea și desfășurarea legiunilor maghiare, care puteau apoi lansa atacuri concertate dinspre Adriatică, Banat și Transilvania împotriva ariergardei unei armate austriece angajate pe frontul italian.

Napoleon al III-lea l-a trimis pe Klapka la Cuza cu un  transport important de arme, din care două treimi erau destinate legiunilor maghiare care urmau să fie organizate pe teritoriul românesc și o treime forțelor proprii ale acestuia.

Klapka, fiind bine informat despre situația politică românească, era sceptic cu privire la posibilitățile de colaborare; totuși, a preluat misiunea, deoarece considera că eliberarea țării sale depindea în întregime de deschiderea unui front estic.

La începutul primăverii, Klapka a călătorit în Moldova, unde, cu ajutorul consulului francez și al cunoștinței sale din exil, Ion Ghica, el și Cuza au încheiat un pact pe 29 martie privind cooperarea militară și politică. Cuza a fost de acord să-i ajute pe maghiari să înființeze depozite de arme în Moldova și să le dea 20.000 de arme din cele 30.000 care urmau să fie trimise de Napoleon al III-lea, precum și o parte din tunurile așteptate din Serbia. Deasemenea, ofițeri români urmau să fie trimiși la specializare în Italia.  În schimb, Klapka i-a promis lui Cuza sprijinul militar al  Ungariei în eliberarea și anexarea Bucovinei și  a stabilit ca obiectiv pe termen lung confederația Ungariei, Serbiei și Moldova-Țara Românească, precum și o eventuală autoguvernare a Transilvaniei.

Napoleon al III-lea era interesat însă mai mult de o revoltă transilvăneană decât de un ajutor real pentru Ungaria iar pentru Cuza sprijinul Franței era mai important decât acordul pe care l-a încheiat cu emigranții maghiari.

Când austriecii au lansat o ofensivă preventivă, a urmat un război scurt în care forțele franceze și piemonteze au învins în iunie 1859, la Solferino. Acordul de la Villafranca din 11 iulie 1859, încheiat cu împăratul austriac Franz Joseph, prin care s-a pecetluit pierderea Lombardiei de către austrieci, l-a determinat pe Napoleon al III-lea să-și revizuiască planurile și să nu mai trimită legiuni maghiare pentru începerea unei rebeliuni în Ungaria. Astfel încât „guvernul” emigranților – Direcția Națională Maghiară, care urma să includă un reprezentant al Transilvaniei – a oprit livrarea de arme, după ce a convenit cu Cuza ca cele 20.000 de arme deja aflate în posesia lor să rămână în custodia lui Klapka, pentru a fi folosite într-o viitoare rebeliune.

Deși situația internațională nu era ideală din punctul de vedere al emigranților maghiari, existau unele semne încurajatoare. În căutarea unității italiene, Piemontul se pregătea pentru un nou război împotriva imperiului Habsburgic, iar pentru aceasta avea nevoie de sprijinul maghiar. Klapka a rămas fidel planului său de campanie din Transilvania — „prima lovitură trebuia să vină  din Ținutul Secuiesc” — și a încheiat un nou acord cu Cuza.

În toamnă, Directoratul Național Maghiar i-a trimis principelui român un memorandum amplu, în care anticipa că o Ungarie independentă va deveni pilonul unității și independenței românești și a confirmat promisiunea că drepturile minorităților vor fi respectate. Aceștia l-au îndemnat pe principe să sprijine mișcarea de eliberare maghiară și să-și folosească influența împotriva tuturor încercărilor de a-i întoarce pe românii transilvăneni împotriva eforturilor naționale maghiare.

Într-una dintre cele mai importante operațiuni secrete ale vremii, la mijlocul anului 1860, cinci nave italiene au plecat  spre Galați, încărcate cu 50.000 de puști, două baterii de tunuri, muniții, 3000 de săbii, precum și  suma de 300 000 de franci, destinate să ajungă în Principate și în Serbia.

După ce s-a aflat despre transporturile de arme italiene, turcii au returnat trei nave (Sito, St. Giuseppe și Emma) la Sulina; alte două (Unione și Matilda) au fost descărcate la Galați în prezența unei nave de război austriece, iar armele au fost trimise curând înapoi în Italia.

Într-o depeşă din 11 decembrie, Lavalette, trimisul francez la Constantinopol, transmitea ministerului de externe francez, reflecţiile nefavorabile ale turcilor faţă de domnitorul Cuza, în urma incidentului provocat de transportul armelor italiene. ,, Nimeni nu se îndoieşte că armele şi muniţiile de pe aceste nave, erau destinate armării unei insurecţii în Transilvania şi Ungaria şi pare dificil că expedierea şi debarcarea au fost proiectate fără concursul măcar pasiv a domnitorului”.

Depășit de situație și îngrijorat de influența prea mare a emigranților maghiari, Cuza a început să caute motive să se descotorosească de aceștia. Ruptura dintre cele două părți s-a concretizat prin măsuri reciproce ( rechemarea ofiţerilor români din Italia, amânarea acordării ordinului Sf. Mauriciu domnitorului român).

Dar pericolul comun plana asupra ambelor părți. Cea mai recentă amenințare cu care se confruntau românii era un acord prin care imperiul Habsburgic să cedeze Veneția, Piemontului și să primească principatele unite în compensație. Pe de altă parte, o soluționare pașnică a conflictului franco-austriac ar fi condus la lipsa sprijinului francez pentru eliberarea Ungariei.

Negocierile maghiaro-române au dus la un nou acord la 8 ianuarie 1861, în care se punea un accent mai mare pe promisiunea unei viitoare asistențe militare maghiare pentru principele român.

Acum părea fezabil să se formeze o armată din cele câteva mii de maghiari din Principate și să se transmită armele depozitate în Ținutul Secuiesc. Cu toate acestea, acordul a rămas din nou literă moartă. Confruntat cu dificultăți tot mai mari, Cuza a devenit mai conservator și nu a vrut să sfideze Austria. Kogălniceanu, le oferise maghiarilor un ajutor financiar modest și chiar îi adăpostise pe liderii lor în casele lui. Dar simpatia pe care o arătase emigranților a contribuit la căderea guvernului său. Cu toate acestea, factorul cel mai decisiv a fost pierderea sprijinului lui Napoleon al III-lea.

Klapka a insistat să trimită instrucțiuni pentru o organizare militară suplimentară și a propus crearea unei comisii provizorii maghiaro-române care ar putea servi drept legislativ în Transilvania, dar fără succes. În 1863, a încercat să reia contactele cu principatele unite și chiar a luat în considerare formarea de unități armate de români transilvăneni, pentru acțiuni comune cu legiunile maghiare. Dar nu mai îndrăznea să se bazeze pe sprijinul Principatelor.

De partea românească, cererile pentru o Transilvanie independentă de Ungaria au devenit tot mai puternice. Chiar și Cuza a recunoscut că nu își dorea o Ungarie întărită. Timp de încă câțiva ani, politicienii emigrați și cei din Ungaria au crezut în zadar că există o șansă ca imperiul Habsburgic să se dezintegreze și, prin urmare, au perseverat în discuții sporadice și tentative eșuate cu Principatele Române.

Please follow and like us: